Duminica orbului

20/05/2010

Iată, azi 20 mai 2010, se implinesc 20 de ani de la primele alegeri libere de după 1989 ce au avut loc în acea duminică, numită în calendarul creştin-ortodox duminica orbului, conform evangheliei. Atunci a fost legitimat regimul lui Ion Iliescu şi a acolliţilor săi în aşa zisă democraţie originală, originalitate ce s-a propagat până azi şi cine ştie cât o să mai dureze.

Atunci a ieşit tot poporul să voteze, toată ziua fiind cozi interminabile la secţiile de votare, atenuate doar de un episod dintr-un serial sud-american şi pe care românii cu antene pentru bulgari îl văzuse cu vreo doi ani în urmă. După mai bine de 45 de ani ţinuţi în semiobscuritatea regimului comunist instalat la noi de către sovietici cu ajutorul unor trădători de neam şi ţară, iată că românii puteau vota liber. Şi au votat precum un câine bine dresat, cu reflexe bine înfipte în memorie. Şi-apoi de unde se putea alege, fiindcă cei care candidau, indiferent de destinaţia votului, erau tot foşti nomenclaturişti sau fruntaşi ai regimului comunist care doar cu numele dispăruse.

Şi unde s-au pus băieţii pe treabă. Şi din apărătorii proprietăţii socialiste, au început să smulgă din aceasta. Mai întâi câte o bucăţică, apoi hălcile au devenit din ce în ce mai mari, încât România nu mai este a românilor ci a celor care, sub pretextul construcţiei societăţii  capitaliste, şi-au însuşit totul, astfel ca aceasta arată azi aşa cum arată.

Acest blestem nefiind îndeajuns, de vreo doi ani a venit şi această criză economică şi financiară care aproape a pus la pământ biata noastră ţară. Boala, cel mai adesea, loveşte un om slab, subnutrit, anemiat. Iar România a fost prinsă în această ipostază după ce fusese jefuită de o mână de oameni lacomi, aşa zişi investitori, afacerişti.

Acest blestem vine tocmai de la acest bătrân bolşevic, Ion Iliescu, care timp de 11 ani cât a domnit la Cotroceni a favorizat acest grup de nelegiuiţi, el cel sărac şi cinstit. Şi ca să nu se spună că numai oamenii lui s-au îmbogăţit fără muncă, a dat voie şi altora. Astfel că oameni din toate partidele au profitat de-a lungul celor 20 de ani iar economia ţării s-a subţiat şi a slăbit încât nu mai poate sta pe propriile picioare şi trebuie ajutată din afară. Fenomenul a fost aidoma unui bulgăre de zăpadă ce se rostogoleşte şi se amplifică până ce nu mai poate fi urnit din loc. Iar guvernul actual, depăşit de situaţie, se chinuie să urnească lucrurile cu ajutorul unor organisme europene şi internaţionale, dar şi printr-o curbă de sacrificiu impusă românilor.

Dar guvernul nu luptă doar cu criza ce s-a instalat şi nu mai pleacă. Ci şi cu partidele de opoziţie şi sindicatele. Opoziţia, în loc să vină cu propuneri constructive, se opune la orice iniţiativă a guvernului fiindcă este…opoziţie. Iar sindicatele, care numai sindicate nu sunt, având în fruntea lor nişte îmbogăţiţi aşa cum arătam mai sus, vor să ne arate că apără drepturile salariaţilor. Dar numai ale celor din mediul bugetar. Pentru cei din privat, Dumnezeu cu mila. Şi astfel căpeteniile de sindicat se fac că muncesc pentru a-şi justifica banii încasaţi din cotizaţii. precum şi existenţa acestor sindicate. Căci şi cu ele sau fără ele, tot aia e.

Anunțuri

10 MAI

11/05/2010

Zece mai va fi de-a pururi

Sfântă zi, caci ea ne-a dat

Domn puternic ţării noastre,

Libertate şi…regat.

Ei da, cam aşa sunau nişte versuri închinate zilei de 10 Mai, înainte de 1948 când această zi era Ziua naţională a României. O, tempora! O, mores! Era primăvară, flori, totul înverzit. Natura, ca şi oamenii, se trezise deja la viaţă.

Acum ce să fie? La 1 decembrie este iarnă de-a binelea, totul este amorţit, cenuşiu, fără viaţă. Şi asta pentru că în 1990, Ion Iliescu şi gaşca lui nu voiau să audă de rege, de monarhie. După ce l-a fugărit pe rege prin ţară, au devenit prieteni. Avea dreptate R.Poincare care spunea că politica este o mare curvă.

Sărbătorim Ziua Independenţei României pe 9 mai. De ce? Pentru că aşa au vrut comuniştii, să coincidă cu Ziua victoriei asupra Germaniei naziste. Numai că Principele Carol de Hohenzolern a fost instalat ca Domnitor al Principatelor Unite la 10 mai 1866 şi acelaşi domnitor promulga decretul privind Hotărârea Parlamentului României din 9 mai 1877 prin care România îşi proclama Independenţa de stat, la 10 mai 1877. După ce Carol şi Elisabeta au fost încoronaţi ca rege şi regină în 1881, România a devenit regat iar 10 MAI, Ziua naţională a României.

Ştiu, e criză. Parlamentul are alte preocupări, care de care mai stupide, şi nu se poate ocupa de un asemenea…amănunt. El proclamă ziua tatălui, ziua mamei, ziua de rugăciune creştină şi alte asemenea. Numai de ziua naţională n-are timp. Păcat!

Ieri, 6 mai 2010, s-au împlinit 20 de ani de când românii de pe ambele maluri ale Prutului s-au întâlnit, dupa cea de-a doua noapte neagră din istoria acestora, pe podul de flori de peste Prut. Podul de flori fiind o metaforă, evident.

În acea zi s-au strâns zeci de mii de români de-a lungul Prutului. Numai că în iureşul entuziasmului creat, au uitat de ce s-au întâlnit. De unde se vede că o bucurie aşa de mare ia minţile oamenilor. Când s-au dezmeticit, era prea târziu; beţia a fost de scurtă durată. Şi unde mai pui că la festivităţi au participat şi cei din fruntea celor două state româneşti. Din partea română, evident, emanatul Ion Iliescu.

Din punct de vedere politic acest eveniment n-a avut niciun fel de urmări. Basarabia făcea parte încă din imperiul sovietic iar România innota în democraţia originală pe drumul socialismului cu faţă umană. Deci nu se punea problema reunificării celor două state româneşti.

Şi asta, cu atât mai mult cu cât, la mai puţin de un an de la petrecerea de pe Prut, în primăvara lui 1991, Ion Iliescu, în calitate de preşedinte al României, împreună cu ministrul său de externe de la acea vreme, Adrian Năstase, s-a deplasat la Moscova unde a semnat noul Tratat de prietenie cu URSS, condusă atunci de M.Gorbaciov. România era aşa dar singura ţară din fostul lagăr socialist de după 1989 care semna un asemenea tratat. Pofta lui Iliescu se împlinise.

Numai că bucuria acestuia n-a ţinut decât până prin august acelaşi an, când a avut loc puciul de la Moscova, în urma căruia Gorbaciov a demisionat fiind înlocuit cu Boris Elţân. Iar peste câteva luni acesta a dizolvat Uniunea Sovietică în cele 16 state componente. Şi astfel fosta RSSMoldovenească devine R. Moldova.

Prima ţară care a recunoscut noul stat european a fost România. Telegrame de felicitare, discurs în Parlamentul de la Bucureşti a noului preşedinte moldovean, urări de bine, să ne avem ca fraţii…Şi cam atât.Sârma ghimpată de pe malul Prutului pusă de Stalin a rămas la locul ei. Niciun cuvânt despre unire.

Şi astfel a fost ratat momentul prielnic pentru reunificarea celor două state într-un singur popor. Iar această dorinţă a românilor a devenit o Fata Morgana. Cu cât ne apropiam mai mult, cu atât idealul era mai departe. Avatarurile istoriei.

Citeam zilele trecute într-un cotidian central dezvăluirile ce le făcea o ziaristă în legătură cu criticul literar Adrian Marino, decedat în urmă cu mai bine de cinci ani, cum că ar fi fost informator-turnător al Securităţii înainte de 1989.

De ce tocmai acum a apărut această informaţie, şi tot acum a fost făcută publică prin intermediul presei? Răspunsul nu e greu de găsit. Informaţia a fost livrată presei de cine altcineva, decât de acel dizident anticomunist din 1989 (?), Mircea Dinescu, aciuat în acest CNSAS ologit de către CCR, plantat acolo de către PNL.

Unii oameni mai cu cap, deci care gândesc, şi mai culţi cum ar fi Patapievici sau Pleşu, au preferat să părăsească acest organism bugetofag şi care nu produce nimic, şi să-şi vadă de treburile lor mult mai serioase decât să scurme prin dosare pline de mizerii şi apoi să le vândă ziariştilor, opiniei publice.

Nu acelaşi lucru l-a îndemnat şi pe poetul-portofel, care a rămas acolo unde era în mediul lui de turnător-informator, numai că acum beneficiarul era altul, ca şi cei vizaţi. Iar retribuţia este mult mai consistentă decât înainte de 1989 şi este pe faţă, echivalentă cu a unui secretar de stat. Şi, în plus, nici nu-l deranjează în activitatea lui de moşier parvenit.

În postarea mea din 08.02.2010 de pe acest blog dădeam un citat dintr-o carte a lui A.Marino, apărută postum, referitor la acest pseudopoet de Slobozia, acum bardul de la Cetate, un Dinu Păturică al zilelor noastre. Iar caracterizarea făcută de criticul A.Marino nu era deloc măgulitoare la adresa pseudopoetului. Drept pentru care, după apariţia cărţii lui Marino, poetul a început să vitupereze împotriva criticului dispărut în urmă cu mai bine de cinci ani, acuzându-l de tot felul de lucruri. Şi ca tacâmul să fie complet a apelat la arma delaţiunii, armă ce o stăpâneşte bine, având experienţa de dinainte de 1989 când era un fel de agent al KGB, împreună cu soacră-sa.

Răzbunarea unui neom care se luptă cu un…mort.