Astăzi ar fi trebuit să fie sărbătoare mare pentru românii de pretutindeni. N-a fost să fie. Muscalul de la răsărit n-a uitat şi n-a iertat obrăznicia celor ce locuiesc de veacuri pe pământul dintre Prut şi Nistru, botezat de turci Basarabia, adică partea de răsărit a Moldovei lui Ştefan cel Mare şi Sfânt.

Istoria ne spune că după ce turcii au pierdut războiul cu ruşii (1806-1812), această parte a Moldovei a fost cedată, fără niciun drept internaţional, de către aceştia Imperiului ţarist, fiind transformată într-o gubernie rusească cu acelaşi nume, Basarabia.

Basarabia a avut acest statut pâna în 1917, când a izbucnit revoluţia bolşevică şi când Lenin a dat decretul de autodeterminare a popoarelor imperiului ţarist, cu excepţia acestei gubernii care a devenit Republica Democrată Basarabia. În decursul celor 106 ani populaţia de origine română/moldovenească s-a diminuat continuu, fiind înlocuită cu populaţie bulgară şi găgăuză.

La 27 martie 1918, Sfatul Ţării al noii republici hotărăşte, cu majoritate de voturi, Unirea Basarabiei cu România, după ce şi Bucovina de Nord hotarâse acelaşi lucru ieşind din Imperiul Austro-Ungar. Iar la 1 decembrie 1918, Transilvania, Banatul şi Crişana prin Declaraţia de la Alba-Iulia, aderă şi ele la Regatul României, act cunoscut în istorie ca Marea Unire. Şi astfel se năştea România Mare, visul de veacuri al poporului român.

Dar această bucurie n-a durat decât 22 de ani când Uniunea Sovietică, în cârdăşie cu Germania nazistă, neuitând afrontul din 1918 şi în contextul evenimentelor internaţionale nefavorabile României, prin ultimatumul din 28 iunie 1940, somează România să-i cedeze Basarabia. În caz contrar urmând invadarea ţării cu armata. Cum România era izolată în plan internaţional, a trebuit să cedeze. După intrarea României în război alături de Germania, Basarabia a revenit la patria mamă doar pentru trei ani. Ce a urmat după 23 august 1944, se ştie.

Zilele acestea se comemoreaza 20 de ani de la sangeroasele evenimente ce au avut loc la Tg. Mureş, între 15-20 martie 1990. Evenimente care fac parte din succesiunea manifestarilor politico-sociale ce au zguduit întreg anul 1990, şi ca o continuare a celor din decembrie 1989.

Această suită de evenimente, inerentă în evoluţia unei schimbări de regim politic al unei societăţi, a radicalizat societatea românească în ansamblu, dar mai ales pe iredentiştii maghiari din judeţele locuite preponderent de secui, Harghita, Covasna şi Mureş. In aceeaşi masura şi pe naţionaliştii români, instigaţi şi conduşi de ramaşiţe ale securitaţii.

Ciocnirile violente dintre români şi unguri, mai ales cele din 19 şi 20 martie 1990, soldate cu morţi si raniţi de ambele parţi au avut un larg rasunet internaţional care au ţinut România în loc mulţi ani în raport cu celelalte ţari foste socialiste pe drumul tranziţiei. Acest fapt este resimţit şi azi, după două decenii.

O vină majoră în desfaşurarea acestor evenimente nefericite au avut-o şi Ion Iliescu, aflat atunci în fruntea statului ( cu voia dumneavoastra !?) şi Petre Roman, primul ministru al guvernului provizoriu. Ei n-au schiţat niciun gest in această privinţă, mulţumindu-se sa trimită doar nişte scutieri lipsiţi de vlagă, depaşiţi numeric de cei ce se înfruntau.

Azi, când problema naţională părea ca este rezolvată, ungurii participând aproape făra întrerupere la guvernare, iată că ei vor si mai mult: autonomie teritorială a Ţinutului Secuiesc într-un stat unitar şi indivizibil. O fi fost ea bună aderarea la Uniunea Europeană, dar discriminarea pozitivă, că asta este de fapt, nu este in regulă.

   Se implinesc astazi 20 de ani de la lansarea Proclamatiei de la Timisoara. Un deziderat care n-a fost atins niciodata, ba, mai mult, a fost dezavuat de fortele reactionare, relicve ale comunismului autohton, instaurate la putere dupa decembrie 1989.

   Aceasta Proclamatie a fost elaborata de Socitatea Timisoara si citita din balconul Operei, in Piata Operei, in ziua de 11 martie 1990 de catre revolutionarul George Serban, intre timp disparut. Cel mai important punct din cele 13 cat cuprindea Proclamatia, era cel cu numarul 8 si care a intrat in memoria colectiva.

   Punctul 8 al Proclamatiei cerea interzicerea tuturor activistilor de frunte ai fostului PCR precum si ofiterilor si colaboratorilor fostei Securitati de a mai fi alesi intr-o functie publica a statului – Parlament, Consilii judetene, orasenesti si comunale, primari, Guvern timp de trei legislaturi. N-a fost sa fie. Aceasta prevedere, care-l viza in primul rand pe Ion Iliescu dar si camarila sa care preluase puterea, a fost ridiculizata chiar de cei care erau vizati.

  Si asa s-a ajuns ca la apropiatele alegeri prezidentiale, parlamentare si locale din 20 mai 1990, Iliescu sa obtina peste 85% din voturi din partea unui electorat tinut in bezna timp de 45 de ani si care, incantat cantecul de sirena a acestuia dar si de faptul ca scapase de Ceausescu s-a prezentat in numar mare la vot. Fenomen care nu s-a repetat ulterior.

   Pe baza acestui punct 8 al Proclamatiei de la Timisoara s-a incercat elaborarea si votarea unei Legi a lustratiei in legislatura 2004-2008, avand ca initiatori cativa senatori in frunte cu Mona Musca, proiect care a reusit sa treaca de Senat si apoi s-a inpotmolit la Camera dupa ce MM a fost demascata ca a colaborat cu Securitatea,  PNL voind sa scape de ea dupa ce aceasta a intrat in conflict cu presedintele acestui partid.

   Proiectul Legii lustratiei s-a nascut mort si din cauza ca toate organele statului, de la Parlament pana la Consilii comunale erau – si sunt in continuare – intesate cu fosti nomenclaturisti de partid si fosti securisti. Si asa va fi in continuare pana la disparitia fizica a acestora. Ca o concluzie, se poate spune ca nu sunt suficienti cei 20 de ani prevazuti de Brucan ci de inca 20, adica doua generatii.

 P.S.- Aflam azi din marturia unui apropiat al lui Ion Iliescu, martor in noaptea de 22-23 decembrie 1989, ca nu Iliescu a cerut unui consul al ambasadei sovietice la Bucuresti ajutor militar ci…Petre Roman. Evident ca acesta a dezmintit. Vom vedea, mai ales ca au fost date publicitatii ultimile documente ale armatei din acea perioada.

Recviem pentru PNL

07/03/2010

Ieri a avut loc congresul PNL care s-a desfasurat intr-o atmosfera de deja vu, mai precis ca pe vremea congreselor partidului comunist, cu deosebire ca acelea aveau mai mult fast si se vota prin ridicare de maini si nu cu buletine de vot.

La congresul de ieri s-a votat pe echipe, sau pe listecum se mai spune acum. O lista a avut-o Crin Antonescu iar cealalta Ludovic Orban, evident cei doi candidand la presedintia partidului. Un al treilea outseider, Viorel Catarama, a abandonat din lipsa de sustinatori. Si dupa cum ne asteptam – nici nu se putea altfel – la vot a iesit echipa lui Antonescu cu un scor covarsitor.

Desigur, mimand democratia, Antonescu ( birepetentul de la facultate), prin atitudinea sa ultimativa si prin alcatuirea echipei, nu este altceva decat un dictatornotiune impotriva careia lupta la indemnul celui ce-l sponsorizeaza din umbra, D.Patriciu. Pentru ca atat la congres, dar si in desele aparitii televizate, acest profesoras care n-a fost in stare macar sa-si ia definitivatul in invatamant vitupereaza cu sarg impotriva PDL, dar mai cu seama impotriva lui T.Basescu.

Se stie ca un partid politic are un program pe care ar trebui sa-l puna in aplicare atunci cand ajunge la guvernare, telul acesta fiind; un program pus in slujba tarii. Ei bine, programul lui Antonescu are doar un singur punct, un sigur tel: distrugerea PDL-ului si eliminarea lui T.Basescu de la Cotroceni. Orice asemanare cu tizul sau din timpul razboiului este intamplatoare. Sau nu. La un asa partid, asa conducator. Calea pe urma PNTCD-ului este batatorita. Succes!

6 Martie 1945

06/03/2010

Celor tineri, aceasta data nu le spune mare lucru. Cei care au invatat ceva istorie nationala la scoala inainte de 1990 au fost inoculati cu teoria ca atunci s-a instaurat primul guvern democratic post belic, si chiar din istoria tarii. Celor carora li s-a predat istoria dupa 1990, li s-a mai spus ceva despre adevarata semnificatie a zilei de 6 martie 1945, dar mai in surdina, cu jumatate de glas. Frica sau necunoasterea inca salasluiau in mintea dascalilor formati la scoala regimului comunist.

Cei de varsta a treia, si mai ales cei care au mai citit si alte documente in afara celor propagate de comunisti, stiu insa adevarul despre evenimentele ce au precedat instaurarea prin forta si cu ajutorul sovieticilor care conduceau tara de facto, a guvernului comunist sub conducerea lui Petru Groza. Acesta era un avocat instarit din Ardeal, un oportunist ce a pactizat cu comunistii ce preluase puterea dupa fatidica zi de 23 august 1944.

De fapt, odata cu instaurarea guvernului Groza cand trimisul Moscovei, A.Vasinski, batuse cu pumnul in masa in fata regelui, incepe domnia regimului comunist din Romania. Este inceputul unei perioade de 45 de ani de asa zisa dictatura a proletariatului, conform definitiei marxiste, perioada cea mai neagra din istoria moderna a Romaniei.

Si asta se datoreaza in mare masura puterilor occidentale – SUA si Marea Britanie – care, prin intelegerile de la Yalta, au cedat rasaritul Europei sovieticilor dupa ce razboiul se va fi sfarsit. Ei nu cunosteau, sau se faceau ca nu cunosc, faptul ca de acolo unde cisma ruseasca a calcat este greu, ba chiar imposibil, s-o mai dai afara. Cand, dupa ani, s-au lamurit era deja prea tarziu. Tara devenise o anexa, o gubernie, a imperiului sovietic. Totul se sovietiza, inclusiv limba care nu mai era de origine latina ci…slava.

Dupa acest 6 martie 1945, reformele au inceput sa curga neincetat: alungarea regelui si proclamarea republicii, nationalizarea, invatamantul, colectivizarea agriculturii, eliminarea elitelor intelectuale, lagare de munca etc. Si de aici tot cortegiul de asupriri pentru bietul roman, mai ceva ca pe vremea fanariotilor, pana in decembrie 1989. Iar acum…