Iată, revin după un an şi scriu iar despre acea zi tristă din istoria ţării noastre. Am spus din istoria ţării noastre şi nu din viaţa fostului monarh Mihai I, pentru că acesta, deşi a pretins întotdeauna că s-a născut român şi a făcut caz de patriotismul său, atnci, la 30 decembrie 1947, au tremurat pantalonii pe el sub ameninţarea celor doi servitori ai Kremlinului roşu, P.Groza şi Gh.Gheorghiu-Dej, semnând Actul de abdicare de la tronul României, pentru el şi urmaşii săi. O abdicare ruşinoasă pentru un rege ce se afla în fruntea statului, consfinţind astfel aservirea ţării imperialismului sovietic şi implicit regimului comunist ce se instaura pentru decenii bune, ale cărui urme se văd şi azi după căderea lui din decembrie 1989.

Poate că împotrivirea regelui atunci n-ar fi schimbat cu numic soarta poporului şi a ţării, chiar dacă el, regele, ar fi fost omorît. Dar ar fi murit ca un adevărat român, apărându-şi demnitatea sa şi a poporului pe care-l slujea, intrând ţn istorie ca un erou al neamului. Dar aşa nu poate fi perceput decât ca un laş. Degeaba se lamenteză că a dus-o rău în exil. Nu prea cred, ce i-a lipsit? A plecat din ţară cu o avere destul de consistentă. A făcut cinci copii, fete, dintre care doar una – cea mare – a învăţat limba română, având aici o fundaţie ce-i poartă numele, fiind căsătorită cu un actoraş român mult mai tânăr ca ea. Celelalte nici nu prea ştiu unde se află România pe hartă. De nepoţi nu mai vorbesc.

Şi fostul nostru rege – chiar dacă titulatura nu-i este proprie, nefiind validată de Parlament niciodată – o duce de minune. I-au fost restituite proprietăţile, a primit despăgubiri din partea statului român. Ba chiar şi-a întocmit un statut al casei regale şi o ierarhie a urmaşilor la tron. De asemenea împarte ordine şi decoraţii unor cetăţeni români agreaţi de el. Nu uită să critice actuala conducere a ţării, de pe ce poziţii nu se ştie. Mai ales după ce ginerele său a avut o tentativă de a candida la preşedinţia ţării în 2009. Nu uită să transmită mesaje poporului român cu ocazia Crăciunului şi a Anului Nou. Ce mai, ca-n timpurile bune de altădată.

Oare o fi având conştiinţa încărcată fostul nostru monarh? Mă îndoiesc. Mai ales că sunt destui care-l căinează. Sunt destui lingăi, poate din neştiinţă, care vorbesc despre soţia lui ca Regina Ana. De unde or fi scos asta? Ea nici măcar nu vorbeşte limba română. Dispreţ pentru această limbă? Ce pot să zic atunci când văd un congolez, născut în Congo şi trăitor în România, care vorbeşte bine româneşte? Răspunsul vine de la sine.

Aşa o fi? Dacă ne luăm după Aristofan, sau chiar Cicero, de la care am moştenit celebra expresie, aşa este. Iar preşedintele Băsescu a adoptat-o ad-literam, atunci când, într-o apariţie la postul public de televiziune, a spus-o cu alte cuvinte, referindu-se la românii care pleacă din ţară prin ţările UE sau aiurea pentru a câştiga mai mult, adică pentru a trăi mai bine. În sprijinul acestei idei a fost adus argumentul conform căruia, în decembrie 1989, una din revendicările românilor a fost şi aceea de a avea posibilitatea de a călători şi a se stabili acolo unde cred ei că le e mai bine.

Patrioţii însă, unii de conjuctură, alţii ipocriţi –  deşi chiar în antichitate au fost destui care au făcut acest lucru – au inversat expresia, astfel că ea a devenit Ubi patria, ibi bene. Ei, da! Ca lozincă, sună frumos. Ba chiar ar putea deveni un slogan de campanie electorală pentru falşii patrioţi, aceşti patrioţi care ei înşişi au devalizat economia acestei ţări.

Când în această ţară nu se mai munceşte şi unde toţi aşteaptă să li se dea, adică statul să le dea că de-aia-i stat, nu?, acesta se împrumută la instituţiile financiare internaţionale pentru a menţine economia pe linia de plutire, unii aruncă anatema asupra guvernului sub masca opoziţiei. Nicio clipă nu s-au gândit ce-ar fi făcut ei dacă erau la guvernare in această perioadă sau măcar să facă o critică constructivă, cu idei şi proiecte. Nu, scopul lor final nu este îmbunătăţirea situaţiei românilor din ţară, ci denigrarea şi subminarea actualului guvern şi, prin ricoşeu, a lui T.Băsescu care-l girează.

Şi cum ar putea s-o facă mai bine, decât prin cele două televiziuni de ştiri patronate de doi indivizi dubioşi, foşti informatori ai securităţii comuniste, devalizatori ai economiei naţionale alături de alţii de teapa lor. Din păcate sunt mulţi aşa ziarişti care, pentru o leafă obţinută prin minciunile debitate pe aceste posturi, au achiesat la această tactică murdară.

Dacă ţara a ajuns în situaţia asta, faptul se datorează tuturor guvernelor de după 1990 care au permis hărtănirea economiei naţionale şi mai puţin conjucturii economice mondiale. Şi-atunci ce să facă bieţii oameni, fie ei medici, ingineri, profesori sau simpli muncitori? Emigrează spre alte zări unde pot să-şi câştige traiul şi nu pentru îmbogăţire. Imediat s-au găsit destule vuvuzele care au aruncat în eter ştirea bombă cum că Basescu militează pentru depopularea ţării. Prinde bine la români, mai ales la cei care urmează a fi disponibilizaţi din instituţiile publice bugetofage, arhipopulate de oameni care se fac că muncesc. Pentru că la noi toţi vor să muncească la birou, nimeni nu mai vrea să producă bunuri materiale. Li se inoculează acest lucru şi copiilor care cresc cu această iluzie şi care ajung la maturitate nişte neisprăviţi, trăind din stipendiile părinţilor sau din expediente.

Aşa dar, une e mai bine? În România unde să taie frunză la câini, economia fiind pusă la pământ de chiar români îşişi, sau în străinătate unde să muncească cinstit şi remunerat pe măsură?

2 august 1940

03/08/2010

2 august 1940. O altă zi tristă din istoria României moderne.

Printr-un decret semnat de Stalin, în baza acordului secret dintre  URSS şi Germania nazistă – Pactul Ribbentrop-Molotov – din 23 august 1939, lua fiinţă RSS Moldovenească, o republică unională din componenţa imperiului sovietic.

Pentru mai multe detalii, citeşte aici.

Puţini români, poate doar  cei ce-au trăit drama, îşi mai amintesc că la 28 iunie 1940, în urma ultimatumului dat de guvernul bolşevic de la Moscova, România ceda fără luptă URSS-ului Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa. Un rapt impus de cele două puteri totalitare, antagonice, dar urmărind acelaşi scop, Uniunea Sovietică comunistă şi Germania nazistă, care, prin Tratatul secret încheiat între ele în august 1939 cunoscut în istorie sub numele de Tratatul Molotov-Ribbentrop, urmăreau o nouă împărţire a Europei aşa cum rezultase ea după primul război mondial.

Iar România care fusese lăsată în bătaia vântului, s-a văzut singură în faţa celor doi acaparatori. Şi, ca în junglă, au apărut şi alţi necrofagi. Ungaria n-a ezitat să ia şi ea o halcă bună, Ardealul, şi n-a putut fi refuzată, iar Bulgaria s-a invitat şi ea la ospăţ, însuşindu-şi Dobrogea de Sud, adică judeţele Caliacra şi Durostor.

Şi-atunci România, aşa ciuntită cum era, ce era să facă? S-a aliat cu cel pe care-l considera cel mai puternic la acea vreme, Germania lui Hitler. Aşa s-a ajuns că, prin generalul Ion Antonescu, conducătorul de atunci al statului, România a aderat la planul cunoscut sub numele codat Barbarossa, plan ce urmărea invadarea URSS. Motivul principal era, spre deosebire de cel al Germaniei, recucerirea şi revenirea la patria mamă a pământului ocupat de sovietici cu un an în urmă.

Astfel că în noaptea de 21/22 iunie 1941, generalul I.Antonescu a dat celebrul ordin Ostaşi, vă ordon, treceţi Prutul! Iar armata română, într-un avânt patriotic, a făcut-o, eliberând tot ce ocupase sovieticii cu un an în urmă. Numai că, odată intrată în horă, ea n-a mai putut ieşi şi a mers mai departe alături de nemţi spre catastrofă. Hitler nu îvăţase nimic din experienţa lui Napoleon Bonaparte din 1812 în invazia Franţei asupra Rusiei ţariste. Hitler n-a înţeles că URSS ocupa a şasea parte a globului şi avea resurse inepuizabile. Şi-apoi el s-a angajat şi în Apus, nuca cea mai tare fiind Marea Britanie, de unde i s-a şi tras sfârşitul, aceasta fiind susţinută de fraţii lor de sânge, SUA, ca şi în primul război mondial.

Rezultatul a fost că după trei ani de război, în care economia României a fost tocată şi după pierderi mari în oameni, la 23 august 1944 Regele a decis arestarea lui Antonescu şi a apropiaţilor săi şi întoarcerea armelor împotriva nemţilor, alături de ruşi. Caracteristic românilor. Ce a însemnat asta pentru noi se ştie. Comunizarea şi aservirea României faţă de Moscova timp de 45 de ani. Urmările se văd şi acum.

13-15 IUNIE

13/06/2010

Azi, cei ce-şi mai aduc aminte de acea manifestaţie maraton, cunoscută sub numele de Piaţa Universităţii, comemorează acele evenimente tragice petrecute cu 20 de ani în urmă. Atunci, oameni de toate vârstele sau profesiile, indiferent de gradul de cultură, timp de 52 de zile au manifestat paşnic împotriva restauraţiei impusă de Ion Iliescu şi acoliţii lui, după ce românii văzuse un licăr de speranţă atunci în decembrie 1989, când crezuse că au terminat cu regimul comunist ce-i înrobise timp de 45 de ani.

După „victoria” neocomuniştilor din eşaloanele doi şi trei ale PCR la alegerile din 20 mai 1990, în Duminica orbului, aceştia îşi consolidase poziţia în stat şi, ca atare, îi deranjau profund cele ce se întâmplau şi tot ceea ce se cerea în Piaţa Universităţii. Aşa că în ziua de 12 iunie 1990 au hotărât să lichideze în forţă această mişcare a aşa zişilor golani care fusese lăsaţi acolo să fiarbă în suc propriu, după expresia criminalului bolşevic Ion Iliescu.

Planul a fost pus în aplicare în zorii zilei de 13 iunie 1990, când detaşamente de poliţie şi foşti securişti în civil au ras piaţa de tot ce mai exista acolo, oameni, corturi sau lozinci.După care s-au dedat la acte provocatoare incendiind autobuze sau atacând clădiri sau obictive civile. Pretext, pentru a intrerupe emisia tv după ce Iliescu a făcut apel la oameni de bine ca să vină în Capitală ca să apere…cuceririle revoluţiei.

Şi rugămintea n-a fost în van. În zorii zilei de 14 iunie 1990, hoardele de mineri, împănate cu securişti, au împresurat Bucureştiul în ceea ce s-a numit mai apoi a treia mineriadă, bătând şi schilodind sute de oameni nevinovaţi, oricine putea fi suspect. Au fost şi morţi, şase, conform oficialităţilor. Dar se pare că au fost mult mai mulţi. Aşa s-a reeditat cam ceea ce făcuse Ceauşescu în decembrie. Iar Ion Iliescu, principalul vinovat, n-a suportat consecinţele. E bine mersi şi azi, după ce a domnit timp de 11 ani la Palatul Cotroceni, continuând să dea lecţii de democraţie şi după ce , în acest interval de timp, a tras România în jos cu 10-15 ani faţă de celelalte foste ţări socialiste.

Acum doar istoria mai poate face dreptate, în urma acestor evenimente mii de oameni luând calea exilului pe unde au văzut cu ochii şi unde trăiesc şi azi.

Duminica orbului

20/05/2010

Iată, azi 20 mai 2010, se implinesc 20 de ani de la primele alegeri libere de după 1989 ce au avut loc în acea duminică, numită în calendarul creştin-ortodox duminica orbului, conform evangheliei. Atunci a fost legitimat regimul lui Ion Iliescu şi a acolliţilor săi în aşa zisă democraţie originală, originalitate ce s-a propagat până azi şi cine ştie cât o să mai dureze.

Atunci a ieşit tot poporul să voteze, toată ziua fiind cozi interminabile la secţiile de votare, atenuate doar de un episod dintr-un serial sud-american şi pe care românii cu antene pentru bulgari îl văzuse cu vreo doi ani în urmă. După mai bine de 45 de ani ţinuţi în semiobscuritatea regimului comunist instalat la noi de către sovietici cu ajutorul unor trădători de neam şi ţară, iată că românii puteau vota liber. Şi au votat precum un câine bine dresat, cu reflexe bine înfipte în memorie. Şi-apoi de unde se putea alege, fiindcă cei care candidau, indiferent de destinaţia votului, erau tot foşti nomenclaturişti sau fruntaşi ai regimului comunist care doar cu numele dispăruse.

Şi unde s-au pus băieţii pe treabă. Şi din apărătorii proprietăţii socialiste, au început să smulgă din aceasta. Mai întâi câte o bucăţică, apoi hălcile au devenit din ce în ce mai mari, încât România nu mai este a românilor ci a celor care, sub pretextul construcţiei societăţii  capitaliste, şi-au însuşit totul, astfel ca aceasta arată azi aşa cum arată.

Acest blestem nefiind îndeajuns, de vreo doi ani a venit şi această criză economică şi financiară care aproape a pus la pământ biata noastră ţară. Boala, cel mai adesea, loveşte un om slab, subnutrit, anemiat. Iar România a fost prinsă în această ipostază după ce fusese jefuită de o mână de oameni lacomi, aşa zişi investitori, afacerişti.

Acest blestem vine tocmai de la acest bătrân bolşevic, Ion Iliescu, care timp de 11 ani cât a domnit la Cotroceni a favorizat acest grup de nelegiuiţi, el cel sărac şi cinstit. Şi ca să nu se spună că numai oamenii lui s-au îmbogăţit fără muncă, a dat voie şi altora. Astfel că oameni din toate partidele au profitat de-a lungul celor 20 de ani iar economia ţării s-a subţiat şi a slăbit încât nu mai poate sta pe propriile picioare şi trebuie ajutată din afară. Fenomenul a fost aidoma unui bulgăre de zăpadă ce se rostogoleşte şi se amplifică până ce nu mai poate fi urnit din loc. Iar guvernul actual, depăşit de situaţie, se chinuie să urnească lucrurile cu ajutorul unor organisme europene şi internaţionale, dar şi printr-o curbă de sacrificiu impusă românilor.

Dar guvernul nu luptă doar cu criza ce s-a instalat şi nu mai pleacă. Ci şi cu partidele de opoziţie şi sindicatele. Opoziţia, în loc să vină cu propuneri constructive, se opune la orice iniţiativă a guvernului fiindcă este…opoziţie. Iar sindicatele, care numai sindicate nu sunt, având în fruntea lor nişte îmbogăţiţi aşa cum arătam mai sus, vor să ne arate că apără drepturile salariaţilor. Dar numai ale celor din mediul bugetar. Pentru cei din privat, Dumnezeu cu mila. Şi astfel căpeteniile de sindicat se fac că muncesc pentru a-şi justifica banii încasaţi din cotizaţii. precum şi existenţa acestor sindicate. Căci şi cu ele sau fără ele, tot aia e.

10 MAI

11/05/2010

Zece mai va fi de-a pururi

Sfântă zi, caci ea ne-a dat

Domn puternic ţării noastre,

Libertate şi…regat.

Ei da, cam aşa sunau nişte versuri închinate zilei de 10 Mai, înainte de 1948 când această zi era Ziua naţională a României. O, tempora! O, mores! Era primăvară, flori, totul înverzit. Natura, ca şi oamenii, se trezise deja la viaţă.

Acum ce să fie? La 1 decembrie este iarnă de-a binelea, totul este amorţit, cenuşiu, fără viaţă. Şi asta pentru că în 1990, Ion Iliescu şi gaşca lui nu voiau să audă de rege, de monarhie. După ce l-a fugărit pe rege prin ţară, au devenit prieteni. Avea dreptate R.Poincare care spunea că politica este o mare curvă.

Sărbătorim Ziua Independenţei României pe 9 mai. De ce? Pentru că aşa au vrut comuniştii, să coincidă cu Ziua victoriei asupra Germaniei naziste. Numai că Principele Carol de Hohenzolern a fost instalat ca Domnitor al Principatelor Unite la 10 mai 1866 şi acelaşi domnitor promulga decretul privind Hotărârea Parlamentului României din 9 mai 1877 prin care România îşi proclama Independenţa de stat, la 10 mai 1877. După ce Carol şi Elisabeta au fost încoronaţi ca rege şi regină în 1881, România a devenit regat iar 10 MAI, Ziua naţională a României.

Ştiu, e criză. Parlamentul are alte preocupări, care de care mai stupide, şi nu se poate ocupa de un asemenea…amănunt. El proclamă ziua tatălui, ziua mamei, ziua de rugăciune creştină şi alte asemenea. Numai de ziua naţională n-are timp. Păcat!