O unire care…a fost

Astăzi ar fi trebuit să fie sărbătoare mare pentru românii de pretutindeni. N-a fost să fie. Muscalul de la răsărit n-a uitat şi n-a iertat obrăznicia celor ce locuiesc de veacuri pe pământul dintre Prut şi Nistru, botezat de turci Basarabia, adică partea de răsărit a Moldovei lui Ştefan cel Mare şi Sfânt.

Istoria ne spune că după ce turcii au pierdut războiul cu ruşii (1806-1812), această parte a Moldovei a fost cedată, fără niciun drept internaţional, de către aceştia Imperiului ţarist, fiind transformată într-o gubernie rusească cu acelaşi nume, Basarabia.

Basarabia a avut acest statut pâna în 1917, când a izbucnit revoluţia bolşevică şi când Lenin a dat decretul de autodeterminare a popoarelor imperiului ţarist, cu excepţia acestei gubernii care a devenit Republica Democrată Basarabia. În decursul celor 106 ani populaţia de origine română/moldovenească s-a diminuat continuu, fiind înlocuită cu populaţie bulgară şi găgăuză.

La 27 martie 1918, Sfatul Ţării al noii republici hotărăşte, cu majoritate de voturi, Unirea Basarabiei cu România, după ce şi Bucovina de Nord hotarâse acelaşi lucru ieşind din Imperiul Austro-Ungar. Iar la 1 decembrie 1918, Transilvania, Banatul şi Crişana prin Declaraţia de la Alba-Iulia, aderă şi ele la Regatul României, act cunoscut în istorie ca Marea Unire. Şi astfel se năştea România Mare, visul de veacuri al poporului român.

Dar această bucurie n-a durat decât 22 de ani când Uniunea Sovietică, în cârdăşie cu Germania nazistă, neuitând afrontul din 1918 şi în contextul evenimentelor internaţionale nefavorabile României, prin ultimatumul din 28 iunie 1940, somează România să-i cedeze Basarabia. În caz contrar urmând invadarea ţării cu armata. Cum România era izolată în plan internaţional, a trebuit să cedeze. După intrarea României în război alături de Germania, Basarabia a revenit la patria mamă doar pentru trei ani. Ce a urmat după 23 august 1944, se ştie.