Remember 30 decembrie 1947

Iată, revin după un an şi scriu iar despre acea zi tristă din istoria ţării noastre. Am spus din istoria ţării noastre şi nu din viaţa fostului monarh Mihai I, pentru că acesta, deşi a pretins întotdeauna că s-a născut român şi a făcut caz de patriotismul său, atnci, la 30 decembrie 1947, au tremurat pantalonii pe el sub ameninţarea celor doi servitori ai Kremlinului roşu, P.Groza şi Gh.Gheorghiu-Dej, semnând Actul de abdicare de la tronul României, pentru el şi urmaşii săi. O abdicare ruşinoasă pentru un rege ce se afla în fruntea statului, consfinţind astfel aservirea ţării imperialismului sovietic şi implicit regimului comunist ce se instaura pentru decenii bune, ale cărui urme se văd şi azi după căderea lui din decembrie 1989.

Poate că împotrivirea regelui atunci n-ar fi schimbat cu numic soarta poporului şi a ţării, chiar dacă el, regele, ar fi fost omorît. Dar ar fi murit ca un adevărat român, apărându-şi demnitatea sa şi a poporului pe care-l slujea, intrând ţn istorie ca un erou al neamului. Dar aşa nu poate fi perceput decât ca un laş. Degeaba se lamenteză că a dus-o rău în exil. Nu prea cred, ce i-a lipsit? A plecat din ţară cu o avere destul de consistentă. A făcut cinci copii, fete, dintre care doar una – cea mare – a învăţat limba română, având aici o fundaţie ce-i poartă numele, fiind căsătorită cu un actoraş român mult mai tânăr ca ea. Celelalte nici nu prea ştiu unde se află România pe hartă. De nepoţi nu mai vorbesc.

Şi fostul nostru rege – chiar dacă titulatura nu-i este proprie, nefiind validată de Parlament niciodată – o duce de minune. I-au fost restituite proprietăţile, a primit despăgubiri din partea statului român. Ba chiar şi-a întocmit un statut al casei regale şi o ierarhie a urmaşilor la tron. De asemenea împarte ordine şi decoraţii unor cetăţeni români agreaţi de el. Nu uită să critice actuala conducere a ţării, de pe ce poziţii nu se ştie. Mai ales după ce ginerele său a avut o tentativă de a candida la preşedinţia ţării în 2009. Nu uită să transmită mesaje poporului român cu ocazia Crăciunului şi a Anului Nou. Ce mai, ca-n timpurile bune de altădată.

Oare o fi având conştiinţa încărcată fostul nostru monarh? Mă îndoiesc. Mai ales că sunt destui care-l căinează. Sunt destui lingăi, poate din neştiinţă, care vorbesc despre soţia lui ca Regina Ana. De unde or fi scos asta? Ea nici măcar nu vorbeşte limba română. Dispreţ pentru această limbă? Ce pot să zic atunci când văd un congolez, născut în Congo şi trăitor în România, care vorbeşte bine româneşte? Răspunsul vine de la sine.

Ubi bene, ibi patria !…

Aşa o fi? Dacă ne luăm după Aristofan, sau chiar Cicero, de la care am moştenit celebra expresie, aşa este. Iar preşedintele Băsescu a adoptat-o ad-literam, atunci când, într-o apariţie la postul public de televiziune, a spus-o cu alte cuvinte, referindu-se la românii care pleacă din ţară prin ţările UE sau aiurea pentru a câştiga mai mult, adică pentru a trăi mai bine. În sprijinul acestei idei a fost adus argumentul conform căruia, în decembrie 1989, una din revendicările românilor a fost şi aceea de a avea posibilitatea de a călători şi a se stabili acolo unde cred ei că le e mai bine.

Patrioţii însă, unii de conjuctură, alţii ipocriţi –  deşi chiar în antichitate au fost destui care au făcut acest lucru – au inversat expresia, astfel că ea a devenit Ubi patria, ibi bene. Ei, da! Ca lozincă, sună frumos. Ba chiar ar putea deveni un slogan de campanie electorală pentru falşii patrioţi, aceşti patrioţi care ei înşişi au devalizat economia acestei ţări.

Când în această ţară nu se mai munceşte şi unde toţi aşteaptă să li se dea, adică statul să le dea că de-aia-i stat, nu?, acesta se împrumută la instituţiile financiare internaţionale pentru a menţine economia pe linia de plutire, unii aruncă anatema asupra guvernului sub masca opoziţiei. Nicio clipă nu s-au gândit ce-ar fi făcut ei dacă erau la guvernare in această perioadă sau măcar să facă o critică constructivă, cu idei şi proiecte. Nu, scopul lor final nu este îmbunătăţirea situaţiei românilor din ţară, ci denigrarea şi subminarea actualului guvern şi, prin ricoşeu, a lui T.Băsescu care-l girează.

Şi cum ar putea s-o facă mai bine, decât prin cele două televiziuni de ştiri patronate de doi indivizi dubioşi, foşti informatori ai securităţii comuniste, devalizatori ai economiei naţionale alături de alţii de teapa lor. Din păcate sunt mulţi aşa ziarişti care, pentru o leafă obţinută prin minciunile debitate pe aceste posturi, au achiesat la această tactică murdară.

Dacă ţara a ajuns în situaţia asta, faptul se datorează tuturor guvernelor de după 1990 care au permis hărtănirea economiei naţionale şi mai puţin conjucturii economice mondiale. Şi-atunci ce să facă bieţii oameni, fie ei medici, ingineri, profesori sau simpli muncitori? Emigrează spre alte zări unde pot să-şi câştige traiul şi nu pentru îmbogăţire. Imediat s-au găsit destule vuvuzele care au aruncat în eter ştirea bombă cum că Basescu militează pentru depopularea ţării. Prinde bine la români, mai ales la cei care urmează a fi disponibilizaţi din instituţiile publice bugetofage, arhipopulate de oameni care se fac că muncesc. Pentru că la noi toţi vor să muncească la birou, nimeni nu mai vrea să producă bunuri materiale. Li se inoculează acest lucru şi copiilor care cresc cu această iluzie şi care ajung la maturitate nişte neisprăviţi, trăind din stipendiile părinţilor sau din expediente.

Aşa dar, une e mai bine? În România unde să taie frunză la câini, economia fiind pusă la pământ de chiar români îşişi, sau în străinătate unde să muncească cinstit şi remunerat pe măsură?

2 august 1940

2 august 1940. O altă zi tristă din istoria României moderne.

Printr-un decret semnat de Stalin, în baza acordului secret dintre  URSS şi Germania nazistă – Pactul Ribbentrop-Molotov – din 23 august 1939, lua fiinţă RSS Moldovenească, o republică unională din componenţa imperiului sovietic.

Pentru mai multe detalii, citeşte aici.

Iunie 1940-Iunie 1941

Puţini români, poate doar  cei ce-au trăit drama, îşi mai amintesc că la 28 iunie 1940, în urma ultimatumului dat de guvernul bolşevic de la Moscova, România ceda fără luptă URSS-ului Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa. Un rapt impus de cele două puteri totalitare, antagonice, dar urmărind acelaşi scop, Uniunea Sovietică comunistă şi Germania nazistă, care, prin Tratatul secret încheiat între ele în august 1939 cunoscut în istorie sub numele de Tratatul Molotov-Ribbentrop, urmăreau o nouă împărţire a Europei aşa cum rezultase ea după primul război mondial.

Iar România care fusese lăsată în bătaia vântului, s-a văzut singură în faţa celor doi acaparatori. Şi, ca în junglă, au apărut şi alţi necrofagi. Ungaria n-a ezitat să ia şi ea o halcă bună, Ardealul, şi n-a putut fi refuzată, iar Bulgaria s-a invitat şi ea la ospăţ, însuşindu-şi Dobrogea de Sud, adică judeţele Caliacra şi Durostor.

Şi-atunci România, aşa ciuntită cum era, ce era să facă? S-a aliat cu cel pe care-l considera cel mai puternic la acea vreme, Germania lui Hitler. Aşa s-a ajuns că, prin generalul Ion Antonescu, conducătorul de atunci al statului, România a aderat la planul cunoscut sub numele codat Barbarossa, plan ce urmărea invadarea URSS. Motivul principal era, spre deosebire de cel al Germaniei, recucerirea şi revenirea la patria mamă a pământului ocupat de sovietici cu un an în urmă.

Astfel că în noaptea de 21/22 iunie 1941, generalul I.Antonescu a dat celebrul ordin Ostaşi, vă ordon, treceţi Prutul! Iar armata română, într-un avânt patriotic, a făcut-o, eliberând tot ce ocupase sovieticii cu un an în urmă. Numai că, odată intrată în horă, ea n-a mai putut ieşi şi a mers mai departe alături de nemţi spre catastrofă. Hitler nu îvăţase nimic din experienţa lui Napoleon Bonaparte din 1812 în invazia Franţei asupra Rusiei ţariste. Hitler n-a înţeles că URSS ocupa a şasea parte a globului şi avea resurse inepuizabile. Şi-apoi el s-a angajat şi în Apus, nuca cea mai tare fiind Marea Britanie, de unde i s-a şi tras sfârşitul, aceasta fiind susţinută de fraţii lor de sânge, SUA, ca şi în primul război mondial.

Rezultatul a fost că după trei ani de război, în care economia României a fost tocată şi după pierderi mari în oameni, la 23 august 1944 Regele a decis arestarea lui Antonescu şi a apropiaţilor săi şi întoarcerea armelor împotriva nemţilor, alături de ruşi. Caracteristic românilor. Ce a însemnat asta pentru noi se ştie. Comunizarea şi aservirea României faţă de Moscova timp de 45 de ani. Urmările se văd şi acum.

13-15 IUNIE

Azi, cei ce-şi mai aduc aminte de acea manifestaţie maraton, cunoscută sub numele de Piaţa Universităţii, comemorează acele evenimente tragice petrecute cu 20 de ani în urmă. Atunci, oameni de toate vârstele sau profesiile, indiferent de gradul de cultură, timp de 52 de zile au manifestat paşnic împotriva restauraţiei impusă de Ion Iliescu şi acoliţii lui, după ce românii văzuse un licăr de speranţă atunci în decembrie 1989, când crezuse că au terminat cu regimul comunist ce-i înrobise timp de 45 de ani.

După “victoria” neocomuniştilor din eşaloanele doi şi trei ale PCR la alegerile din 20 mai 1990, în Duminica orbului, aceştia îşi consolidase poziţia în stat şi, ca atare, îi deranjau profund cele ce se întâmplau şi tot ceea ce se cerea în Piaţa Universităţii. Aşa că în ziua de 12 iunie 1990 au hotărât să lichideze în forţă această mişcare a aşa zişilor golani care fusese lăsaţi acolo să fiarbă în suc propriu, după expresia criminalului bolşevic Ion Iliescu.

Planul a fost pus în aplicare în zorii zilei de 13 iunie 1990, când detaşamente de poliţie şi foşti securişti în civil au ras piaţa de tot ce mai exista acolo, oameni, corturi sau lozinci.După care s-au dedat la acte provocatoare incendiind autobuze sau atacând clădiri sau obictive civile. Pretext, pentru a intrerupe emisia tv după ce Iliescu a făcut apel la oameni de bine ca să vină în Capitală ca să apere…cuceririle revoluţiei.

Şi rugămintea n-a fost în van. În zorii zilei de 14 iunie 1990, hoardele de mineri, împănate cu securişti, au împresurat Bucureştiul în ceea ce s-a numit mai apoi a treia mineriadă, bătând şi schilodind sute de oameni nevinovaţi, oricine putea fi suspect. Au fost şi morţi, şase, conform oficialităţilor. Dar se pare că au fost mult mai mulţi. Aşa s-a reeditat cam ceea ce făcuse Ceauşescu în decembrie. Iar Ion Iliescu, principalul vinovat, n-a suportat consecinţele. E bine mersi şi azi, după ce a domnit timp de 11 ani la Palatul Cotroceni, continuând să dea lecţii de democraţie şi după ce , în acest interval de timp, a tras România în jos cu 10-15 ani faţă de celelalte foste ţări socialiste.

Acum doar istoria mai poate face dreptate, în urma acestor evenimente mii de oameni luând calea exilului pe unde au văzut cu ochii şi unde trăiesc şi azi.

Duminica orbului

Iată, azi 20 mai 2010, se implinesc 20 de ani de la primele alegeri libere de după 1989 ce au avut loc în acea duminică, numită în calendarul creştin-ortodox duminica orbului, conform evangheliei. Atunci a fost legitimat regimul lui Ion Iliescu şi a acolliţilor săi în aşa zisă democraţie originală, originalitate ce s-a propagat până azi şi cine ştie cât o să mai dureze.

Atunci a ieşit tot poporul să voteze, toată ziua fiind cozi interminabile la secţiile de votare, atenuate doar de un episod dintr-un serial sud-american şi pe care românii cu antene pentru bulgari îl văzuse cu vreo doi ani în urmă. După mai bine de 45 de ani ţinuţi în semiobscuritatea regimului comunist instalat la noi de către sovietici cu ajutorul unor trădători de neam şi ţară, iată că românii puteau vota liber. Şi au votat precum un câine bine dresat, cu reflexe bine înfipte în memorie. Şi-apoi de unde se putea alege, fiindcă cei care candidau, indiferent de destinaţia votului, erau tot foşti nomenclaturişti sau fruntaşi ai regimului comunist care doar cu numele dispăruse.

Şi unde s-au pus băieţii pe treabă. Şi din apărătorii proprietăţii socialiste, au început să smulgă din aceasta. Mai întâi câte o bucăţică, apoi hălcile au devenit din ce în ce mai mari, încât România nu mai este a românilor ci a celor care, sub pretextul construcţiei societăţii  capitaliste, şi-au însuşit totul, astfel ca aceasta arată azi aşa cum arată.

Acest blestem nefiind îndeajuns, de vreo doi ani a venit şi această criză economică şi financiară care aproape a pus la pământ biata noastră ţară. Boala, cel mai adesea, loveşte un om slab, subnutrit, anemiat. Iar România a fost prinsă în această ipostază după ce fusese jefuită de o mână de oameni lacomi, aşa zişi investitori, afacerişti.

Acest blestem vine tocmai de la acest bătrân bolşevic, Ion Iliescu, care timp de 11 ani cât a domnit la Cotroceni a favorizat acest grup de nelegiuiţi, el cel sărac şi cinstit. Şi ca să nu se spună că numai oamenii lui s-au îmbogăţit fără muncă, a dat voie şi altora. Astfel că oameni din toate partidele au profitat de-a lungul celor 20 de ani iar economia ţării s-a subţiat şi a slăbit încât nu mai poate sta pe propriile picioare şi trebuie ajutată din afară. Fenomenul a fost aidoma unui bulgăre de zăpadă ce se rostogoleşte şi se amplifică până ce nu mai poate fi urnit din loc. Iar guvernul actual, depăşit de situaţie, se chinuie să urnească lucrurile cu ajutorul unor organisme europene şi internaţionale, dar şi printr-o curbă de sacrificiu impusă românilor.

Dar guvernul nu luptă doar cu criza ce s-a instalat şi nu mai pleacă. Ci şi cu partidele de opoziţie şi sindicatele. Opoziţia, în loc să vină cu propuneri constructive, se opune la orice iniţiativă a guvernului fiindcă este…opoziţie. Iar sindicatele, care numai sindicate nu sunt, având în fruntea lor nişte îmbogăţiţi aşa cum arătam mai sus, vor să ne arate că apără drepturile salariaţilor. Dar numai ale celor din mediul bugetar. Pentru cei din privat, Dumnezeu cu mila. Şi astfel căpeteniile de sindicat se fac că muncesc pentru a-şi justifica banii încasaţi din cotizaţii. precum şi existenţa acestor sindicate. Căci şi cu ele sau fără ele, tot aia e.

10 MAI

Zece mai va fi de-a pururi

Sfântă zi, caci ea ne-a dat

Domn puternic ţării noastre,

Libertate şi…regat.

Ei da, cam aşa sunau nişte versuri închinate zilei de 10 Mai, înainte de 1948 când această zi era Ziua naţională a României. O, tempora! O, mores! Era primăvară, flori, totul înverzit. Natura, ca şi oamenii, se trezise deja la viaţă.

Acum ce să fie? La 1 decembrie este iarnă de-a binelea, totul este amorţit, cenuşiu, fără viaţă. Şi asta pentru că în 1990, Ion Iliescu şi gaşca lui nu voiau să audă de rege, de monarhie. După ce l-a fugărit pe rege prin ţară, au devenit prieteni. Avea dreptate R.Poincare care spunea că politica este o mare curvă.

Sărbătorim Ziua Independenţei României pe 9 mai. De ce? Pentru că aşa au vrut comuniştii, să coincidă cu Ziua victoriei asupra Germaniei naziste. Numai că Principele Carol de Hohenzolern a fost instalat ca Domnitor al Principatelor Unite la 10 mai 1866 şi acelaşi domnitor promulga decretul privind Hotărârea Parlamentului României din 9 mai 1877 prin care România îşi proclama Independenţa de stat, la 10 mai 1877. După ce Carol şi Elisabeta au fost încoronaţi ca rege şi regină în 1881, România a devenit regat iar 10 MAI, Ziua naţională a României.

Ştiu, e criză. Parlamentul are alte preocupări, care de care mai stupide, şi nu se poate ocupa de un asemenea…amănunt. El proclamă ziua tatălui, ziua mamei, ziua de rugăciune creştină şi alte asemenea. Numai de ziua naţională n-are timp. Păcat!

Un pod fără speranţe

Ieri, 6 mai 2010, s-au împlinit 20 de ani de când românii de pe ambele maluri ale Prutului s-au întâlnit, dupa cea de-a doua noapte neagră din istoria acestora, pe podul de flori de peste Prut. Podul de flori fiind o metaforă, evident.

În acea zi s-au strâns zeci de mii de români de-a lungul Prutului. Numai că în iureşul entuziasmului creat, au uitat de ce s-au întâlnit. De unde se vede că o bucurie aşa de mare ia minţile oamenilor. Când s-au dezmeticit, era prea târziu; beţia a fost de scurtă durată. Şi unde mai pui că la festivităţi au participat şi cei din fruntea celor două state româneşti. Din partea română, evident, emanatul Ion Iliescu.

Din punct de vedere politic acest eveniment n-a avut niciun fel de urmări. Basarabia făcea parte încă din imperiul sovietic iar România innota în democraţia originală pe drumul socialismului cu faţă umană. Deci nu se punea problema reunificării celor două state româneşti.

Şi asta, cu atât mai mult cu cât, la mai puţin de un an de la petrecerea de pe Prut, în primăvara lui 1991, Ion Iliescu, în calitate de preşedinte al României, împreună cu ministrul său de externe de la acea vreme, Adrian Năstase, s-a deplasat la Moscova unde a semnat noul Tratat de prietenie cu URSS, condusă atunci de M.Gorbaciov. România era aşa dar singura ţară din fostul lagăr socialist de după 1989 care semna un asemenea tratat. Pofta lui Iliescu se împlinise.

Numai că bucuria acestuia n-a ţinut decât până prin august acelaşi an, când a avut loc puciul de la Moscova, în urma căruia Gorbaciov a demisionat fiind înlocuit cu Boris Elţân. Iar peste câteva luni acesta a dizolvat Uniunea Sovietică în cele 16 state componente. Şi astfel fosta RSSMoldovenească devine R. Moldova.

Prima ţară care a recunoscut noul stat european a fost România. Telegrame de felicitare, discurs în Parlamentul de la Bucureşti a noului preşedinte moldovean, urări de bine, să ne avem ca fraţii…Şi cam atât.Sârma ghimpată de pe malul Prutului pusă de Stalin a rămas la locul ei. Niciun cuvânt despre unire.

Şi astfel a fost ratat momentul prielnic pentru reunificarea celor două state într-un singur popor. Iar această dorinţă a românilor a devenit o Fata Morgana. Cu cât ne apropiam mai mult, cu atât idealul era mai departe. Avatarurile istoriei.

Lupta lui Dinescu cu un…mort

Citeam zilele trecute într-un cotidian central dezvăluirile ce le făcea o ziaristă în legătură cu criticul literar Adrian Marino, decedat în urmă cu mai bine de cinci ani, cum că ar fi fost informator-turnător al Securităţii înainte de 1989.

De ce tocmai acum a apărut această informaţie, şi tot acum a fost făcută publică prin intermediul presei? Răspunsul nu e greu de găsit. Informaţia a fost livrată presei de cine altcineva, decât de acel dizident anticomunist din 1989 (?), Mircea Dinescu, aciuat în acest CNSAS ologit de către CCR, plantat acolo de către PNL.

Unii oameni mai cu cap, deci care gândesc, şi mai culţi cum ar fi Patapievici sau Pleşu, au preferat să părăsească acest organism bugetofag şi care nu produce nimic, şi să-şi vadă de treburile lor mult mai serioase decât să scurme prin dosare pline de mizerii şi apoi să le vândă ziariştilor, opiniei publice.

Nu acelaşi lucru l-a îndemnat şi pe poetul-portofel, care a rămas acolo unde era în mediul lui de turnător-informator, numai că acum beneficiarul era altul, ca şi cei vizaţi. Iar retribuţia este mult mai consistentă decât înainte de 1989 şi este pe faţă, echivalentă cu a unui secretar de stat. Şi, în plus, nici nu-l deranjează în activitatea lui de moşier parvenit.

În postarea mea din 08.02.2010 de pe acest blog dădeam un citat dintr-o carte a lui A.Marino, apărută postum, referitor la acest pseudopoet de Slobozia, acum bardul de la Cetate, un Dinu Păturică al zilelor noastre. Iar caracterizarea făcută de criticul A.Marino nu era deloc măgulitoare la adresa pseudopoetului. Drept pentru care, după apariţia cărţii lui Marino, poetul a început să vitupereze împotriva criticului dispărut în urmă cu mai bine de cinci ani, acuzându-l de tot felul de lucruri. Şi ca tacâmul să fie complet a apelat la arma delaţiunii, armă ce o stăpâneşte bine, având experienţa de dinainte de 1989 când era un fel de agent al KGB, împreună cu soacră-sa.

Răzbunarea unui neom care se luptă cu un…mort.

Doar o amintire

…O amintire care, odată cu trecerea timpului – infinitul şi implacabilul timp – se estompează şi devine din ce în ce mai mică, până la dispariţie. Iată, deci, că în aceste zile ne amintim, evident, cei care au trăit în acele vremuri (şi din aceştia câţi oare ?) de debutul manifestărilor anticomuniste din Piaţa Universităţii din Bucureşti din primăvara lui 1990, o primăvară a speranţelor pentru cei care mai credeau în idealurile pentru care au murit cei din decembrie 1989.

Şi cu ce ne-am ales după trecerea acestor 20 de ani? Cu democraţia originală propăvăduită atunci şi mai târziu de un comunist-bolşevic din fruntea primului eşalon al PCR, Ion Iliescu, şi care poza în dizident al regimului tocmai răsturnat. Acesta s-a înconjurat de cei din eşalonul doi al defunctului partid, ţintind de fapt un socialism cu faţă umană, după preceptele gorbacioviene de la Moscova.

Cum cei din Piaţa Universităţii voiau o rupere totală cu trecutul comunist şi drum liber spre o societate bazată pe principiile de piaţă şi un stat de drept, ei au intrat în conflict deschis cu puterea provizorie ce pusese mâna pe frâile statului prin lovitura de stat din decembrie 1989.

Iar Ion Iliescu, care era atunci preşedintele CPUN şi mai apoi al ţării după 20 mai 1990, n-a catadixit să stea de vorbă cu manifestanţii, ba mai mult, i-a lăsat să fiarbă în suc propriu, după expresia lui.

Şi totul a culminat cu represiunea sângeroasă a trupelor de poliţie şi a hoardelor de mineri aduşi de oamenii lui Iliescu, foşti securişti, din 13-15 iunie 1990. Aceste atrocităţi din acele zile au făcut înconjurul lumii, dar cui îi păsa. Nici până azi Ion Iliescu n-a fost tras la răspundere pentru crimele şi fărădelegile săvârşite atunci, cum n-a răspuns nici pentru decembrie 1989. Acele evenimente, precum şi altele petrecute sub guvernarea neocomunistă, au ţinut România în loc timp de 10 ani.